Aşa ar putea arăta o compilaţie mai mult sau mai puţin reuşită a stereotipurilor referitoare la femei. De obicei bărbaţii sunt făcuţi responsabili de răspândirea lor şi, în oarecare măsură, aşa e.

Dar interesant e că multe dintre prejudecăţi nu vin din partea bărbaţilor, ci chiar de la „colegele de gen”. În timp ce, agresivitatea masculină se traduce în înjurături, pumni sau picioare, de regulă comportamente „infantile”, cea feminină este mai discretă, mai matură, mai aşezată şi ca urmare, de mai lungă durată.

Dacă mişcarea feministă, în formele ei superficiale, demonizează bărbatul, violent, murdar, superficial, prejudecăţile taie femeii orice orizont în afară ce cel de gospodină, bucătăreasă, spălătoreasă.

Până când extrema feministă nu va da înapoi, fertil, lasând loc mai mult pentru sensibilitate, toleranţă şi tandreţe, esenţial feminine, probabil vom fi în continuare publicul ţintă al cărţilor de realizare personală care pun accentul pe ceea ce ne diferentiază şi nu pe ceea ce ne apropie.

În 2009 clienţii au reclamat băncile la ANPC de vreo 3.000 de ori: că băncile nu scad dobânzile conform contractelor, că iau comisioane neprevăzute, că refuză să reeşaloneze creditele sau că raportează clienţii rău la Biroul de Credit fără notificare prealabilă, aşa cum cere legea.

ANPC s-a implicat şi a dat băncilor amenzi de vreo 500 de mii de euro.

Cu toate acestea, băncile nu victimizează, că doar au avocaţi cu ştaif, bani mulţi şi dobânzi mari, şi la lei şi la euro. Băncile contestă la tribunal trei din patru amenzi date de ANPC. Şi mai şi, anul trecut, băncile au legat, cu vreo 13.000 de procese în justiţie, pe clienţii rău platnici într-o relaţie fără viitor prea roz. Un imens proces de partaj pare să frământe piaţe creditelor din România, şi aşa săracă.

Cumva de aşteptat, câtă vreme, potrivit BNR, peste 650.000 de români cu credite nu s-au achitat la timp de datoriile prenupţiale din contractele de credite.

La fel ca într-o relaţie bolnăvicioasă, fără perspective de belşug, cele două părţi se urăsc şi se hrănesc tocmai din neplăcerile pe care una le face celeilalte. Dar rămân împreună.

De gât.

Poate şi din motivul acesta, deşi n-aş băga mâna în foc, furturile sau spargerile de locuinţe de pe strada noastră erau mai rare decât în alte locuri. Asta fără ca, vreodată, puşca de vânătoare să fi fost scoasă din cutia de metal cu două lacăte cu alt scop decât cel cinegetic. Prezenţa armei în casă avea, sunt sigur acum, o putere de descurajare subtilă pentru orice infractor căruia i-ar fi trecut prin cap să se ţină de prostii în apropierea casei noastre.

După două decenii, aflăm că poliţiştii confiscă zilnic cam zece arme deţinute ilegal: pistoale, puşti, cu glonte, cu bile, cu aer.

În mod ironic, pentru că procedura legală de a permis port-armă e greoaie, tot infractorii sunt cei care au acces mai uşor la arme de foc în faţă de cetăţenii cu gânduri defensive.

De pe piaţa neagră, aproape oricine, de obicei interlop, poate să îşi procure arme letale cu care să atace bănci, maşini de transport de valori sau locuinţe înstărite.

Şi te intrebi atunci, pe cine avantajează un regim dur al armelor şi muniţiilor?

Cumpăr presă tipărită. Iau ziare, le citesc sau le răsfoiesc. Le depozitez apoi într-un loc special de unde, periodic, le iau şi le arunc la gunoi.

Mulţi specialişti de media îmi spun că au început deja să îmi crească solzi de dinozaur. Pe scara evoluţiei, rasa superioară a consumatorului de presă, Homo Tehnologicus, ar fi aceea care are laptop, mobil sau iPad şi Internet.

Este mai igienic aşa. Nu te murdăreşti cu cerneală, nu îţi strici Feng-Shui-ul domestic şi nu te stresezi cu sortarea deşeurilor de hârtie.

Şi totuşi. Cine nu a şters geamuri cu ziare vechi nu ştie cum e să descoperi un articol de acum şase luni şi să te opreşti din lucru pentru a-l citi şi chiar a-l salva de la transformare în lavetă. Sau cum e să aştepţi la dentist şi să descoperi într-un săptămânal cum stă treaba cu interesele geo-strategice ale Rusiei.

Presa doar pe suport digital nu mă mai poate surprinde cu ştiri şi poveşti “vechi”. Le-am pierdut dacă nu le-am citit imediat. Pot să le caut în arhive. Dar vreau asta când mai am sute de ştiri noi pe care dacă le scap va trebui să le găbuiesc prin arhive complicate? Suportul electronic mă transformă din culegător în vânător de informaţie.

Dacă rămân în preistoria de hârtie a presei, voi ajunge oare să cumpăr de la tarabă doar ziare care, pe lângă un titlu roşu cu semn de exclamare, mă va incita cu o fotografie soft-porn?

Totuşi, procentul celor care merg la supermarketuri a scăzut în 2009, faţă de 2008.

Pe de altă parte, magazinele tradiţionale şi-au păstrat o cotă de piaţă constantă.

Rezultatele sunt de înţeles dacă ne gândim că supermarketul aduce, în practică şi în teorie, un mare avantaj: comoditatea. Faci un singur drum şi te-ai aprovizionat cu de toate.

La magazinele tradiţionale sau în pieţe trebuie să umbli cu paporniţa în carmangerie, în aprozar, la tarabe, în băcănie. Nu e foarte comod şi nu prea ai cărucior de cumpărături.

Dar şi supermarketul are buba lui. Odată creat mecanismul comod de shopping într-un anume loc, unui client îi va veni destul de greu să schimbe obiceiul.

În plus, abundenţa de produse colorate şi atrăgătoare duce uşor la pierderea simţului critic. Efectul general remarcat este cum casa se umple de produse pe care le folosim foarte rar sau pe care le aruncăm fără a le consuma.

În magazinele tradiţionale şi în pieţe, cumpărarea are ceva omenesc. Îl cunoşti pe vânzător, cunoşti clienţii fideli, poţi să mai negociezi la preţ, socializezi. Plus că însăşi oferta limitată a unui magazin specializat ne mai apără de sindromul consumatorist cu efectele descrise mai sus.

Câtă brânză poţi să cumperi, până la urmă?

Persistă încă ideea că unica sarcină a copilului este să asculte de părinţi, că cel mic nu ştie de fapt mare lucru şi trebuie dirijat în toate aspectele realităţii.

Cercetările arată însă că zestrea emoţională a unui copil se formează în primii doi ani de viaţă, înainte chiar de primele cuvinte.

Copii vor da şi primi în viaţă, de la obiecte şi până la afecţiune, după un model învăţat până pe la 6 ani.

Chiar dacă nu se pot exprima ca un adult, s-a demonstrat: copiii sunt persoane în toată regula, unice, originale.

Poetul Kahlil Gibran spune despre copii că vin “prin” părinţi, nu “de la” părinţi. Că părinţii le pot oferi dragoste, dar nu le pot da gândurile lor. Că părinţii sunt doar arcurile prin care copii, asemenea unor săgeţi vii, sunt trimise înainte.

Pe măsură ce căutăm, vom descoperi alte lecţii ale inocenţei copiilor şi ale iubirii lor necondiţionate. Asta cere însă un efort din partea noastră de a fi mai puţin “adulţi” atotştiutori, şi mai mult copii, predispuşi la uimire şi joc.

Cozi aproape interminabile s-au format la uşile centrelor de vaccinare, mai ales din capitală, dar şi din alte mari oraşe din ţară.

O panică pare să fi cuprins, mai ales in Bucuresti, persoane care, de câteva luni, nu se arătau foarte convinse de utilitatea vacinării. Ce s-a întâmplat?

A fost mai important pentru opinia publică evenimentul nefericit al morţii actorului Toni Tecuceanu sau informaţiile venite constant de la specialişti?

De ce numărul în creştere continuă a deceselor „anonime” nu a pus pe jar miile de români care acum se bulucesc la seringă?

A luat acum ideea pericolului o formă concretă? Moartea unui om cunoscut şi simpatizat de public a devenit imaginea terifiantă a unui virus, până mai ieri, abstract.

A fost oare doar scânteia care a aprins teama latentă faţă de o boală posibil mortală?

Sunt sănătoase deciziile luate de frica ?

Aceștia sunt cei care cred în Viață și în bogăția Vieții, iar cămara lor nu e vreodată goală.

Sunt aceia care dau cu bucurie, iar bucuria este răsplata lor.

Și sunt ceilalţi, care dau cu mâhnire, iar mâhnirea e penitenţa lor.

Și mai sunt cei care dau fără mâhnire, nici nu caută bucuria, nici nu sunt se cred virtuoși.

Ei dau așa cum, pe valea aceea, mirtul își împrăștie mireasma în văzduh.

Prin mâinile unora ca aceștia Dumnezeu lucrează şi, din spatele ochilor lor, El zâmbește lumii.”

Kahlil Gibran – “Profetul”

Intrebarile acestea persistă încă din perioada interbelică şi cea de după, când oameni precum Nechifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Andrei Pleşu, Mircea Cartarescu, HR Patapievici (dar nu numai!!!!), au vorbit despre români, despre românism. Şi-au pus întrebările acestea din puncte de vedere diferite, mult influentate de contextul istoric. Tocmai contextul respectiv face ca afirmatiile lor sa fie juste si relative, in acelasi timp.

Diferenţa e că, dacă pana nu demult intrebarile cu pricina preocupau mai mult elitele intelectuale, problema a ajuns să ne preocupe şi pe noi, oameni normali, români simpli, cei care simtim o extraordinara nevoie de repere morale și de o corecta scara a valorilor. Avem nevoie de repere clare, usor de recunoscut, de argumente raţionale care să arunce o punte peste prăpastia care s-a creat între ceea ce simţim toţi, sentimentul real, de apartenenţă la un popor, şi atitudinea pe care o avem faţă de ceea ce simtim.

O atitudine mult contaminata de frustrare, de neputinţă, de necunoaştere. Nu e de mirare că ne aflăm într-un moment în care ne-am depărtat prea mult de sufletul românesc. El e văzut mai mult din perspectiva patimilor sale, comoditate, imobilism, vorbitul in dodii, instabilitate, superficialitate, împrăștiere. Dar marile virtuți sunt lăsate pe locul doi. Vorbim mult mai puțin despre toleranța românului, despre bucuria de viață a românului, despre umanitatea românilor, despre originalitatea românilor, despre identitatea românilor. 

Vrem nu vrem, suntem români. Dar putem face o alta alegere. Putem să ne credem fie buricul pamântului sau să ne considerăm marginalii Europei sau ai lumii. Sincer, nu suntem nici una, nici alta.  Avem printre noi, acum și in istorie, români care au adus omenirii salturi extraordinare de cunoaștere și sensibilitate. Așa cum avem printre noi, acum și în istorie, români cu care nu ne-am putea afișa la o ipotetică Gala Universală a Valorii Umane.

Mândria de a fi român nu înseamnă vanitate și superioritate. Dar nici continua si artificială auto-flagelare. Înseamnă blânda dar treaza acceptare a propriei identități, a apartenetei la o comunitate, cu bunele și relele ei.

Avem români valoroși. Îi vedem pe coperți de cărți, pe volume de literatură, pe tratate de medicină, pe opere de artă copleșitoare. Dar avem și români valoroși pe care îi vedem pe stradă, printre prieteni, printre vecini. Îi vedem cine sunt după cum vorbesc, după cum muncesc, după cum merg. Îi vedem cine sunt după felul cum le vorbesc copiilor, bătrânilor dar și oamenilor puternici.

Pe acești oameni de bună credință să-i căutăm mai mult, să-i prețuim mai mult, să îi înțelegem mai mult și să le acordăm chiar și dreptul la greșeală. Buna credință și sinceritatea îi va face și pe ei, si pe noi, să putem repara și ierta greșelile.

Solidaritatea din decembrie 1989 s-a coclit până a ajuns la paranoia, bucuria s-a contaminat de anxietate, iar încrederea s-a albăstrit toxic incât am ajuns, mulţi dintre noi, să preferăm să părăsim casa decât să deschidem cufărul de plumb.

Ne aşteaptă o avere în beci. Dar aerul e toxic, de la plumb. Nu e lumină pentru că ferestrele s-au acoperit cu praf. Scările sunt şubrede. Avem curaj să coborâm acolo să ne descoperim averea extraordinara din cufarul toxic al comunismului?