Discuția de pe forumul emisiunii România în Direct, mai ales cea de la ultima temă, dar şi cea legata de controversele ultimelor alegeri au adus aproape natural la întrebarea “Ce este un român?”. Ce înseamnă un bun român, pot fi buni români concetăţenii care locuiesc din străinătate, pot fi mai puţin buni români cei care sunt în ţară? Ce înseamnă să fii român?

Intrebarile acestea persistă încă din perioada interbelică şi cea de după, când oameni precum Nechifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Constantin Noica, Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Andrei Pleşu, Mircea Cartarescu, HR Patapievici (dar nu numai!!!!), au vorbit despre români, despre românism. Şi-au pus întrebările acestea din puncte de vedere diferite, mult influentate de contextul istoric. Tocmai contextul respectiv face ca afirmatiile lor sa fie juste si relative, in acelasi timp.

Diferenţa e că, dacă pana nu demult intrebarile cu pricina preocupau mai mult elitele intelectuale, problema a ajuns să ne preocupe şi pe noi, oameni normali, români simpli, cei care simtim o extraordinara nevoie de repere morale și de o corecta scara a valorilor. Avem nevoie de repere clare, usor de recunoscut, de argumente raţionale care să arunce o punte peste prăpastia care s-a creat între ceea ce simţim toţi, sentimentul real, de apartenenţă la un popor, şi atitudinea pe care o avem faţă de ceea ce simtim.

O atitudine mult contaminata de frustrare, de neputinţă, de necunoaştere. Nu e de mirare că ne aflăm într-un moment în care ne-am depărtat prea mult de sufletul românesc. El e văzut mai mult din perspectiva patimilor sale, comoditate, imobilism, vorbitul in dodii, instabilitate, superficialitate, împrăștiere. Dar marile virtuți sunt lăsate pe locul doi. Vorbim mult mai puțin despre toleranța românului, despre bucuria de viață a românului, despre umanitatea românilor, despre originalitatea românilor, despre identitatea românilor. 

Vrem nu vrem, suntem români. Dar putem face o alta alegere. Putem să ne credem fie buricul pamântului sau să ne considerăm marginalii Europei sau ai lumii. Sincer, nu suntem nici una, nici alta.  Avem printre noi, acum și in istorie, români care au adus omenirii salturi extraordinare de cunoaștere și sensibilitate. Așa cum avem printre noi, acum și în istorie, români cu care nu ne-am putea afișa la o ipotetică Gala Universală a Valorii Umane.

Mândria de a fi român nu înseamnă vanitate și superioritate. Dar nici continua si artificială auto-flagelare. Înseamnă blânda dar treaza acceptare a propriei identități, a apartenetei la o comunitate, cu bunele și relele ei.

Avem români valoroși. Îi vedem pe coperți de cărți, pe volume de literatură, pe tratate de medicină, pe opere de artă copleșitoare. Dar avem și români valoroși pe care îi vedem pe stradă, printre prieteni, printre vecini. Îi vedem cine sunt după cum vorbesc, după cum muncesc, după cum merg. Îi vedem cine sunt după felul cum le vorbesc copiilor, bătrânilor dar și oamenilor puternici.

Pe acești oameni de bună credință să-i căutăm mai mult, să-i prețuim mai mult, să îi înțelegem mai mult și să le acordăm chiar și dreptul la greșeală. Buna credință și sinceritatea îi va face și pe ei, si pe noi, să putem repara și ierta greșelile.